Albul innegrit al cotidianului meu

E ciudat cum, uneori, ma trezesc dimineata incercand sa ghicesc ce imi va aduce ziua care se profileaza in spatele cestii de cafea cu lapte. Iau prima gura de cafea si verific daca gustul e cel al unei dimineti imbietoare si promitatoare.

Asa a fost in dimineata aceea… o dimineata fumoasa, linistita, vremea se alinia si ea la pretentiile mele inca somnoroase, inca nedefinite, inca putin cenusii de la funinginea noptii. Dupa cateva inghitituri a trebuit insa sa imi abandonez prietenoasa cafea cu lapte si sa ma grabesc spre singurul punct inert, plat, amorf, negru al zilei. Dar eram increzatoare, asa ca, dupa ce am probat cateva variante de zambete, m-am decis. L-am ales pe el, un zambet alb, sincer, curajos. Ca sa nu mai spun ca atunci cand am ridicat spranceana, asa, sa vad daca rezista criticii, nici macar nu i-a pasat. Atunci mi-a placut si mai mult. In sfarsit, eu si zambetul meu alb, we left the building.

Cand am iesit pe strada, el, zambetul alb, era neschimbat, la fel de sincer, la fel de curajos, si parca ma purta, de parca el ma alesese pe mine si nu invers.  Dupa un timp, chiar am aruncat o privire piezisa in vitrina unui magazin sa verific. Da, pe el l-am ales. Asa albi, sinceri si curajosi ne-am continuat drumul.

Pe langa noi treceau perechi-perechi de oameni-zambete de tot felul: furios-negru, trist-gri, obosit-gri, inselat-negru, mai rar trecea si cate un vesel-alb stralucitor. Mare mi-a fost mirarea si, trebuie sa recunosc, chiar am tresarit putin cand am vazut un om fara pereche: NU avea zambet!

Atunci m-am gandit: poate a plecat in graba si a uitat sa si-l ia, poate i-a fost furat in troleibuzul 79, poate familia lui era numeroasa si nu aveau suficiente zambete pentru toti si astazi era ziua lui fara zambet, poate… poate… Oare de ce nu avea pereche?!

Eu si zambetul meu alb eram o pereche perfecta. Drumul pana in punctul negru al zilei a fost frumos. Linistit. Ca o plimbare. L-am plimbat eu pe el si el pe mine.

Am ajuns in punctul negru. Ne-am mai facut o cafea cu lapte dar nu am luat decat o inghititura. Era amara. Mult prea amara. Ne-am asezat la birou si ne-m pus pe treaba. Treaba.Treaba.

La 18.00 ne-am strans in graba lucrurile imprastiate pe birou si am plecat. In drum spre casa aerul era prafuit, destul de greu respirabil. Pe strada oamenii isi intorceau fata cand te apropiai de ei, se grabeau spre destinatii, se ingramadeau in autobuze si tramvaie lasand strazile prada hegemoniei serii. Cand am ajuns acasa am deschis televizorul: toate emisiunile erau alb-negru. Apoi, temator, m-am indreptat spre oglinda. Nu mi-a venit sa cred: zambetul meu alb nu mai era alb. Zambetul meu alb nu mai era. In locul lui aparuse un altul innegrit, neuniform.

Albul innegrit al cotidianului meu.

 

You may also like...