Avem o planeta, dar mai avem nevoie de una

Suntem mici, mici, mici de tot. Prin cantitate (caci da, suntem multi, din ce in ce mai multi) parem semnificativi, parem interesanti, s-ar parea ca suntem prioritari fata de alte specii in lupta pentru supravietuire pe aceasta planeta, in lupta castigarii resurselor aceleiasi planete.

Suntem atat de fascinati de propria specie incat i-am facut chip sculptat, am desemnat lideri mondiali care sa ne conduca nu doar pe noi, ci sa tina fraiele universului in propriile maini. Ne minunam de cat de creativi suntem, cat de milostivi, cat de agresivi, cat de criminali, cate opere producem, cate motoare GEnx avem ingeniozitatea si inteligenta sa construim, cat de bine ne inregimentam in structuri sociale si institutionale, mai nou si nonguvernamentale (caci e la moda sa strangi gunoiul dupa iresponsabili sociali si criminali ecologici, dar sa protejezi afacerile acestora din motive de ordin micro sau macroeconomic sau, simplu, de teama, prin ignoranta), ne umflam pieptul cu propriul orgoliu si peroram cu voci pitigaiate despre tot felul de pseudovalori tinand un ochi pe portofelul interlocutorului, iar o mana pe portofelul din buzunar. Caci da, ne e teama, de noi, de cel din fata noastra, de cel din spatele nostru, de criminalul inca nenascut, de planeta aceasta care devine din ce in ce mai mica pentru noi, din ce in ce mai saraca, din ce in ce mai neputincioasa, din ce in ce mai neinteresanta, din ce in ce mai „inappropriate” pentru planurile noastre marete. Deja omul a crescut, e din ce in ce mai mare, si se tot  umfla, la fel ca mascotele acelea de dimensiuni foarte mari si puternic colorate pe care le gasim la tot felul de evenimente, care iti aduc aminte de circ. La fel este si omul nostru: mare, puternic colorat, umflat cu aer, intampinandu-te cu un rictus prostesc si inghetat la intratea in circ.

Si totul a pornit de la o fapta buna si frumoasa a universului: Omul simplu si frumos, prietenos cu celelalte specii, intr-un cadru natural nemodificat, cu aer curat, padurii mari si nepoluate, cocioabe din lemn, fara planuri de cucerire universala.

Oare unde ne-am pierdut? Ce s-a intamplat pe parcurs? Cand am uitat cine suntem? Cand am incetat sa fim modesti? Cand am devenit vampirii propriei specii? Cand am orbit si cand am devenit imuni la suferinta? De unde ne-am alimentat iluzia nemuririi si atotputerniciei?

Cand fiecare din noi isi va da un raspuns sincer la aceste intrebari, pe care sigur si le-a pus, dar disconfortul realitatii le-a aruncat la periferia constiintei (obtinandu-se, astfel, confortul psihologic de a nu fi in contradictie cu realitate, deoarece apar frustrarile) atunci omul cel mare si umflat de la circ se va dezumfla, i se va sterge rictusul stupid de pe fata si va lasa circul doar pentru copii, iar el isi va gasi un job de bun simt.

 

You may also like...