Cum postim? De ce postim?

Scriam într-un articol anul trecut despre faptul că postul e o uitare a durerilor din noi şi o vreme de introspecţie interioară, de scrutare a coardelor sensibile din suflete şi de pregătire pentru înviere.

E bine ca, înainte să ştim ce este postul, să realizăm cam ce nu este sau ce n-ar cam trebui să fie, ce n-ar trebui să devină postul când, în cele mai multe cazuri, ipocrizia face casă atât de bună cu habotnicia. Din păcate.

E uşor să judeci pe cel care nu ţine post, să condamni pe cel care bea, să cerţi copilul care-şi dă banii pe sare de baie ori, în cel mai fericit caz, pe fast-food.

E uşor să fii o mamă ipocrită, care toarnă pe gât copiilor o educaţie religioasă forţată, la fel cum e de uşor să fii un tată habotnic, mare mergător la Biserică, dar care scoate cureaua când copiii îşi feliază salamul pentru micul dejun.

La fel de uşor e să fii bunica plină de duh, dar exagerată atunci când împuiază capul nepoţilor cu istorii nostalgice despre cât de grea i-a fost copilăria şi despre câte mofturi fac ăi tineri acum. Iar când vine vorba de mers la Biserică şi de a ţine post, femeia ce-o ştiai plină de har, devine întunecată, nervoasă şi trăsneşte cu cuvinte dure.

Acest stil de-a te raporta la ceilalţi prin prisma unor trăiri atât de personale, atât de intime în fiinţa ta şi, uneori, nervos de disciplinate, nu inspiră celor din jur nicio linişte că postul tău e cel pe care vrei să-l dai exemplu.

Mersul tău la biserică, după ce trosneşti toate prin casă din cauză că ăi mici nu sunt gata, că soţia a lenevit prea mult în pat, că soţul nu se poate trezi după cheful de sâmbătă seara, la care a fost “obligat” să participe, că mama şi tata insistă cu telefoane că slujba e pe la jumătate (ce grijă divină în timpul slujbei), că nu e nimic gătit în bucătărie pentru amiază şi, totuşi, e duminică, toate acestea nu te îndreptăţesc în niciun fel că eşti un bun creştin.

Duhovnicia nu se face cu forţa vorbelor şi-a curelei, ci cu forţa exemplului, cu forţa frunţii limpezi de nervi şi stres şi cu vorbe liniştite. Zicea un sfânt, mai demult, că postul înseamnă, în primul rând, să nu judeci pe cel de lângă tine (referindu-se la postul interior), să-i vezi greşelile, dar să-l ajuţi prin exemplul tău, să-i vorbeşti, să-i fii aproape când i-e greu. Există şi un post al ochilor, al gurii care toacă vorbele a ceartă, al inimii, al urechilor, în general al simţurilor.

Şi nu e greu. Ne speriem cu toţii când începe postul, “urându-l” de cele mai multe ori că ne pune la regim alimentar, că dăm mai mulţi bani pe mâncarea de post, că e cu E-uri exagerat de multe şi că ne îngrăşăm mai mult decât cu carne, că dacă postim cu lapte de soia şi cu Tofu ăla nu mai e post, că dacă nu ne rugăm, n-are rost să postim şi, cel mai ilar, că dacă ne e poftă tare de ceva, ţinem post degeaba.

Mituri. Sunt mituri necontrolate. Postul e dincolo de toate acestea. Nu zic sa postim cu Tofu şi parizer de soia, dar le mulţumim spaniolilor că ne-au adus fasolea în Europa, nu exagerăm cu Wiesana de post, mai luăm şi câte-o Unirea şi întindem două linguri de dulceaţă de la mama peste felia de pâine, mai o pâine prăjită cu ceapă şi usturoi (90% dintre noi o adorăm, ştiu), mai o ciorbă limpede, o comandă mai light de la firma de cathering care ne aduce mâncarea la birou, o cafea mai puţin, o ţigară mai rară etc.

Postul se derulează pe etape: în săptămânile de dinainte renunţăm încet la carne, apoi la brânză, lapte, ouă, năravuri, nervi, stres, griji exagerate, certuri, patimi, bătăi, înjurături etc. pentru ca să ne liniştim apoi şi să ne luăm inima în dinţi pentru ziua în care avem de gând să dăm “face to face” cu Dumnezeu, într-o scurtă rugăciune ori la slujba de seară de la biserica dintre blocuri.

Postul e o stare. O trăire. Renunţarea la mâncare e pentru a ne linişti, pentru a ne uşura, pentru a ne disciplina stomacul şi întreg corpul, pentru a nu rămâne împovăraţi după ce am engurgitat 5 grătare de porc şi nu mai suntem în stare să ne întoarcem pe cealaltă parte în pat când ne uităm la “Noră pentru mama”. Desigur că şi o renunţare la privitul mizeriilor de la tv e tot de post (cel al ochilor).

Şi înc-o vorbă: nu postim pentru Dumnezeu. Ce nevoie are Dumnezeu de postul nostru? Postim şi ne rugăm pentru noi, pentru liniştea noastră, pentru împăcarea cu noi şi cu ceilalţi, pentru odihna minţii noastre, atât de stresată de treburile cotidiene, de munca de zi cu zi şi de grija ceasurilor de mâine. Nu postim ca să ţinem o cură de slăbire a corpului, ci postim ca să ţinem o cură de slăbire a patimilor din noi, unele mistuitoare, altele ignorante, altele nebănuite. Dumnezeu n-are nevoie de postul nostru, dar efortul nostru în a-l ţine şi a ne curăţi Îl face pe Dumnezeu să se coboare şi să se spele pe mâini în cascada limpede a simţurilor noastre. Când? De Înviere!

You may also like...