M-am indragostit…

De cafeaua fără zahăr.
Pentru că, cică, prețul vieții lungi este tocmai lepădarea de lucrurile ce-i dau farmec, culoare și gust mă văd nevoit, la frageda mea vârstă, să renunț la multe chestii printre care și zahărul.
Asta cel puțin până la prima mea criză hipoglucemică când cu siguranță ne vom revedea ca doi vechi buni camarazi după ani buni. Dar până atunci eu am voință tare ca fierul și iute ca oțelul (apropo, de ce e oțelul iute?)

Degeaba fac eu pe îmbufnatul că n-am voie nici aia și nici aia pentru că, până la urmă, din cauza acestor interdictii, mi se-ntâmplă să trăiesc astfel de sentimente nobile. Ajunge să-mi placă să am continuu în față o cană cu cafea pe cât de neagră pe atât de lipsită de zahăr pe care s-o picur în mine cu o frecvență demnă de tic nervos. Și ciudat, aș putea spune că amarul ăla negru mă indulcește și mă-mpacă cu orice-aș avea eu de-a stânga, dreapta, curmezișul sau crucișul. A devenit gura scurtă de tarie ce-ți dă curaj, răsuflarea aia adâncă înainte de a porni ca din tun în tura de 50 de metri care te face campion mondial, alea 4 bătăi ale mingii de tenis înainte de ultimul as servit ce declanșează “Game Set Match” intr-o finală la Roland Garros, inima luată în dinți în momentele importante spre cruciale, fracțiunile alea de secundă premergătoare în care timpul se dilată pentru a face loc genialității marilor succese…

Asa e fiecare gură din noua bautură care mi-a lipsit în ultimii 6 ani și care curge prin mine mai cu rost decât sângele. Pentru că orice secundă e mare și merita trăită cu amărăciunea „iubitei mele”.

You may also like...