Rugaminte

Merg pe strada intr-un Bucuresti fara viata, fara zambet. Merg pe strada intr-o aglomeratie dezordonata ca pe un imens stadion plin cu oameni beti de grijile lor, de ratele care bat la usa, de virusii care nu mai contenesc sa se inmulteasca. Ce anume a dus la aceasta imagine? Asta este intrebarea de fiecare data cand ajung pe un trotuar populat. Sunt o molecula dintr-un intreg si incerc sa nu fac parte din acest conglomerat intunecat.

Ma bucur in fiecare zi de zambetul sotului meu, de prajitura care imi mai pune 300 de grame pe silueta rubensiana, de bucuria fetitei mele cand o anunt ca am reusit sa ii iau bilete la teatrul de papusi. Ma bucur ca am o leafa decenta, dar nicidecum indestulatoare, ma bucur ca familia mea este sanatoasa. Ma bucur cand descopar in fiecare zi alta pereche de papuci roasa de catelul nostru, alt strat de praf pe mobila. Daca fiecare dintre noi ne-am bucura cate putin de grijile cotidine si le-am transforma in mici satisfactii, atunci am deveni mai buni, mai frumosi, mai veseli. Am face mai multe fapte bune, am fi mai curati si mai onesti. Sa fi onest cu tine inseamna sa te transformi intr-o carte deschisa si sa deschizi alta la randul tau. Oare cum as putea sa strig tuturor si sa le spun sa traiasca, sa se bucure, sa respire cu adevarat… si sa faca din fiecare secunda o bucurie? Eu am reusit, dar imi este greu cand vad ca sunt atat de putini in jurul meu… Si cateodata tristetea ma cuprinde. Cateva secunde. Si o iau de la capat cu autoimpunerea. Si merge. Incercati, nu aveti ce pierde!

You may also like...